Principalul scop al diagnozei OBD este de a aprinde martorul „Check Engine” în cazul în care s-au detectat probleme de funcționare la componentele care influențează direct sau indirect emisiile poluante. Modul în care trebuie să funcționeze un echipament de diagnosticare este stabilit prin standarde, americane SAE și internaționale ISO.
Foto: Indicatorul MIL (Malfunction Indicator Lamp) denumit și „Check Engine”
Istoria OBD
OBD-1
Începând cu 1988 regulamentele emise de CARB cer ca toate automobilele noi vândute în statul California (USA) să aibă capabilități de diagnosticare la bord. Aceste cerințe, standarde sunt denumite ca fiind OBD-1 sau prima generație de diagnoză la bordul automobilelor. Succesul acestui regulament, standard nu a fost foarte mare deoarece interfața cu echipametul de diagnosticare nu era standadizată și fiecare constructor a plasat conectorul după bunul plac. De asemenea protocolul de comunicație utilizat nu era standardizat și deci imposibil de a creea un echipament de diagnosticare care să poată fi utilizat pe automobile diferite.
OBD-2
În 1994 CARB emite noile regulamente ce vor fi cunoscute ca OBD-2. Acestea sunt impuse tuturor automobilelor noi ce vor fi vândute în California începând cu anul 1996. Atât conectorul (interfața cu echipamentul de diagnosticare) cât și protocolul de comunicație sunt standardizate, ceea ce face posibilă dezvoltarea de echipament de diagnosticare universale.
EOBD
Versiunea europeană a standardului OBD-2 este denumită EOBD implementarea fiind obligatorie pentru toate automobilele noi produse începând cu 2001 pentru motoarele pe benzină și cu 2004 pentru motoarele diesel.
